What happens when a proper name ceases to identify one unique person or place and begins to designate an entire class of objects, people, behaviours or concepts? At that moment, something particularly interesting happens at the border between onomastics and lexicology. A linguistic form moves from the world of names into the ordinary vocabulary of a language. The proper name loses, partly or completely, its original identifying function and acquires a lexical meaning of its own.
This transition is the subject of a new Romanian monograph by Diana-Maria Coman Grou, Lexicalizarea numelor proprii în limba română (The Lexicalization of Proper Names in the Romanian Language), published by Pro Universitaria in 2026. The publisher dates the volume to 6 July 2026 and describes it as a systematic study of the transfer of proper names into the class of common nouns and of the replacement of an onomastic function by a lexical one. The publisher gives 217 pages, while Libris lists 218.
Book page at Pro Universitaria
The apparently specialized subject is in fact remarkably broad. The vocabulary of almost every European language contains words whose biographies began as proper names. Sometimes the original name remains easily recognizable; sometimes centuries of borrowing and semantic change have almost completely concealed it. What interests Coman Grou is not simply the collection of curious etymologies, however, but the linguistic mechanism by which names become words. That distinction makes this volume particularly relevant to onomasticians.
From a doctoral project to a monograph
The book grows out of a substantial doctoral research project bearing the same title. Diana-Maria Coman (Grou) defended the dissertation at Ovidius University of Constanța on 27 September 2024, within the Doctoral School of Humanities, under the supervision of Prof. Emiliea-Domnița Tomescu, one of the major specialists in Romanian onomastics. The Romanian and English summaries of the dissertation remain publicly accessible through the university. This background is valuable because the doctoral summary makes the architecture and objectives of the research much more visible than a short commercial description can. The central problem is formulated as a movement: proper name → common lexical item. But behind that arrow lie several separate questions. What semantic change makes the transfer possible? Does the new word enter Romanian directly from a Romanian proper name, or was the lexicalization already completed in another language before Romanian borrowed the resulting word? Does the new common noun retain the spelling of the original proper name? What happens to grammatical gender and number? And at what point can we say that the old onomastic function has truly disappeared?
The thesis summary explicitly identifies the study of the degree of lexicalization—whether the original onomastic function is retained or lost—as one of the research’s elements of originality. Fully lexicalized forms, in Coman Grou’s analysis, leave the proper-name class and become stable vocabulary items, usually accompanied by semantic and grammatical changes.
Two linguistic worlds that constantly exchange material
The first major part of the study establishes the theoretical relationship between lexicon and onomastics. This relationship is not one-way. Ordinary words can become names: a common noun, adjective or other lexical item may acquire the function of identifying an individual person or place. Conversely, a proper name may return to the lexicon as a common word.
Coman Grou had already explored this reciprocal relationship in an earlier article, Relația dintre lexicologie și onomastică (“The Relationship between Lexicology and Onomastics”). There she argued that the two domains are interdependent: lexical material constantly migrates toward onomastics, while proper names can in turn generate new simple, derived or compound lexical units.
The book develops this idea by contrasting lexicalization with the reverse phenomenon of onomasticization. The public table of contents of the doctoral study places this distinction at the beginning of the theoretical chapter, followed immediately by detailed discussions of antonomasia and eponymy. This is more important than it may initially appear, because the terms are often used rather loosely.
Antonomasia, eponymy and lexicalization: not quite the same thing
One of the strongest theoretical components of the research is the attempt to distinguish three closely connected phenomena: antonomasia, eponymy and lexicalization. Antonomasia is traditionally discussed as a rhetorical device. A famous individual can become the model for a type of person, so that their name is temporarily used to characterize somebody else. But a rhetorical innovation does not automatically become a permanent word of the language.
That transition requires conventionalization. In other words, there is an important difference between using a proper name metaphorically on one particular occasion and using a deonomastic form that speakers recognize as an established lexical item.
Coman Grou has devoted a separate study to “Eponymy and Antonomasia – Similarities and Differences.” Her aim there is precisely to determine where the two mechanisms function stylistically and where they have genuinely entered the lexical system. The study emphasizes that both phenomena originate in proper names, but their functions and degrees of stabilization need to be distinguished.
The distinction becomes one of the conceptual strengths of the new monograph. Not every figurative use of a name is a new word. Lexicalization is a process, and different forms may stand at different points along it.
Where Romanian deonomastics came from
The second major section moves from theory into etymology. Here the book constructs an inventory of Romanian lexical units originating in proper names and makes a crucial distinction between two categories: deonomastic lexical borrowings and Romanian deonomastic lexical creations. The publisher explicitly identifies this separation according to source language as one of the book’s principal tasks.
The difference is fundamental. A Romanian word may ultimately derive from a proper name without the name-to-word transformation having taken place in Romanian itself. The lexicalized product may first have developed in French, Italian, German or another language and only later have been borrowed into Romanian. This is why the study begins the section on external sources with French deonomastic borrowings. The full dissertation table of contents records that subsection explicitly.
The approach therefore avoids a common etymological simplification. Saying that a Romanian common noun “comes from a proper name” does not yet tell us where lexicalization actually happened. One has to reconstruct the chain: proper name → deonomastic word in language A → borrowing into Romanian or, alternatively: Romanian proper name → Romanian lexical creation. This distinction allows deonomastics to become part of the larger history of language contact and vocabulary enrichment.
Biblical people, saints and places hidden inside ordinary vocabulary
Some of the most accessible examples of Coman Grou’s method can be found in her related research on religious deonyms in Romanian. Her study identifies words whose histories ultimately lead back to Biblical or Christian proper names. Examples discussed there include Romanian adamic, traced through French adamique to Adam; benedictin, ultimately associated with Benedict of Nursia; and lazaret, connected through its European history with the Biblical Lazarus. She also examines deonyms connected with sacred place names, including forms associated with Calvary/Golgotha.
These examples illustrate beautifully why deonomastics can be difficult. For an ordinary speaker, such a word may function simply as vocabulary. Its proper-name origin may no longer be consciously perceived at all. The name has, in effect, become linguistically invisible inside the word. And that is precisely what full lexicalization can accomplish: a form that once pointed toward one unique referent eventually acquires a generalized lexical meaning.
The semantic life of lexicalized names
The third major part of the book is devoted to semantics, and here the investigation becomes especially ambitious. According to the doctoral table of contents, the author first examines the semantic properties of common nouns and proper names, including the long-standing problem of whether - and in what sense—proper names possess “meaning.” She then turns to the semantic transformations that occur when proper names enter the lexical class.
This is a central theoretical problem in onomastics. A proper name primarily identifies: Maria, Bucharest, Danube, Napoleon. A common noun, by contrast, normally categorizes. It tells us that something belongs to a class. Lexicalization therefore involves a profound functional change: individualization → categorization. A unique referent provides the basis for a generalized concept.
Coman Grou does not stop at individual etymologies. She organizes deonomastic common nouns into lexico-semantic fields, thus asking which areas of reality are especially productive in the transformation of names into vocabulary. The doctoral research identifies the establishment and inventorying of these fields as another original contribution.
Her 2023 article on the semantic aspects of lexicalization already anticipated this approach. It classifies deonomastic words by semantic field, vocabulary range and number of meanings, and distinguishes simple forms, derivatives formed with prefixes or suffixes, and the comparatively rarer compounds. This transforms the study from a collection of individual lexical curiosities into a systematic description of a subsystem of Romanian vocabulary.
Anthroponyms and toponyms do not behave identically
Another important feature is the distinction between different onomastic source series. The semantic chapter separately discusses an anthroponymic series and a toponymic series of lexicalized names. This matters because a personal name and a place name typically motivate new words in different ways.
Anthroponyms may lexicalize because a person becomes emblematic of a behaviour, invention, doctrine, object or social type. Toponyms, by contrast, can become common words through association with products, materials, events, cultural practices or phenomena linked to a particular place.
Once lexicalized, however, speakers may no longer recognize whether the word began with a person, a city, a region, a Biblical locality or a mythological figure. The book consequently restores the onomastic biography hidden behind ordinary lexical forms.
What grammar tells us about whether a name has really become a word
The fourth major component examines something that popular discussions of eponyms almost always overlook: grammar. When a proper name becomes a Romanian common noun, it must begin behaving like a Romanian lexical item. That can involve changes in spelling and pronunciation, but also much more fundamental grammatical adaptation. The dissertation investigates structural types - simple, derived and compound forms - as well as gender, number and determination. Its table of contents even distinguishes deonomastic creations whose grammatical gender remains the same as that of the source name from those whose gender changes during lexicalization.
This provides a particularly useful diagnostic of lexical integration. Capitalization may disappear. Plural forms become possible. Articles and other determiners can be attached. A lexicalized item acquires the morphology expected of an ordinary Romanian noun. In other words, grammar can reveal something that etymology alone cannot: how far the form has travelled away from its original status as a proper name.
A continuum rather than an instant transformation
One of the more interesting implications of the book is that lexicalization should not always be imagined as an instantaneous switch. There can be intermediate stages. A famous proper name may initially appear as an expressive comparison. Repeated usage can make the comparison familiar. The association becomes conventional. The form can then acquire a generalized meaning, lose capitalization, develop derivatives or plural forms and finally enter dictionaries as an independent lexical item.
This suggests a continuum: proper name → contextual antonomasia → recurrent figurative use → conventionalized deonym → fully lexicalized common word. Coman Grou’s concern with the degree of lexicalization is therefore particularly valuable. It connects literary and rhetorical usage with lexicography, semantics and morphology rather than treating them as unrelated phenomena.
An extensive index as an onomastic resource
The study does not end with theoretical conclusions. The doctoral version contains an extensive Index of Proper Names That Have Become Common Names, beginning on page 207 of the thesis. For onomasticians, lexicologists and lexicographers, such an index is potentially one of the volume’s most practically useful elements. It turns the analytical research into a reference resource.
This is important because Romanian scholarship certainly had earlier studies of proper names becoming appellatives and dictionaries of eponyms, but the phenomenon had often been approached from individual lexical groups, particular terminologies or narrower questions. Coman Grou explicitly aims at an integrated account combining etymology, semantics and grammar. The publisher likewise presents the volume as an overview of lexicalization as a complex and dynamic process examined from these three perspectives.
A research programme developed over several years
The monograph also brings together a line of research that can be followed through the author’s preceding publications. In 2021, while affiliated with Ovidius University, Coman Grou was already presenting research on the relationship between lexicology and onomastics. Her later work examined the semantic organization of lexicalized proper names, the distinction between eponymy and antonomasia, and specialized groups such as religious deonyms. The 2026 book can therefore be read not as an isolated publication but as the consolidation of a research programme developed across several years and ultimately formalized in the doctoral dissertation.
Bibliographical information: Diana-Maria Coman Grou, Lexicalizarea numelor proprii în limba română. Bucharest: Pro Universitaria, 2026. The publisher records the publication date as 6 July 2026 and gives 217 pages; Libris gives 218 pages.
The volume at UJMAG
Publisher's presentation at Pro Universitaria
English summary of the underlying doctoral thesis – Ovidius University
Romanian summary of the doctoral thesis – Ovidius University
Când numele propriu devine cuvânt: Diana-Maria Coman Grou și lexicalizarea numelor proprii în limba română
Ce se întâmplă atunci când un nume propriu încetează să mai identifice exclusiv o persoană sau un loc și începe să denumească o întreagă categorie de obiecte, persoane, comportamente sau concepte?
În acel moment se produce unul dintre cele mai interesante fenomene aflate la granița dintre onomastică și lexicologie. Forma lingvistică trece din inventarul numelor proprii în vocabularul comun. Funcția de individualizare se estompează sau dispare, iar numele dobândește o semnificație lexicală proprie.
Acestui proces îi este consacrat noul volum al Dianei-Maria Coman Grou, Lexicalizarea numelor proprii în limba română, publicat în 2026 la Editura Pro Universitaria. Editura indică data apariției de 6 iulie 2026 și definește obiectul lucrării drept cercetarea transferului numelor proprii în clasa numelor comune și a înlocuirii funcției onomastice cu cea lexicală. Pagina editurii indică 217 pagini, iar Libris, 218.
Pagina volumului la Pro Universitaria
Subiectul poate părea la prima vedere foarte specializat. În realitate, el atinge un mecanism fundamental al evoluției vocabularului. Limbile conțin numeroase cuvinte care, dacă le reconstruim istoria, ne conduc spre un antroponim, toponim, nume biblic, nume mitologic sau alt nume propriu.
Meritul cercetării nu constă însă într-o simplă colecție de etimologii spectaculoase. Întrebarea fundamentală este alta:
cum devine un nume propriu un cuvânt?
De la teza de doctorat la monografia din 2026
Volumul continuă o amplă cercetare doctorală cu același titlu. Diana-Maria Coman (Grou) și-a susținut public teza la Universitatea „Ovidius” din Constanța la 27 septembrie 2024, în cadrul Școlii Doctorale de Științe Umaniste, sub coordonarea prof. univ. dr. Emiliea-Domnița Tomescu. Rezumatele în română și engleză sunt disponibile public pe site-ul universității.
Această filiație este importantă deoarece rezumatul tezei ne permite să înțelegem mult mai precis arhitectura cercetării.
Problema centrală poate fi reprezentată printr-o transformare aparent simplă:
nume propriu → nume comun
Dar procesul ridică imediat numeroase întrebări. Unde are loc schimbarea semantică? A devenit numele comun direct în română sau limba română a împrumutat un deonomastic deja format în franceză ori în altă limbă? Se păstrează forma grafică a numelui originar? Se schimbă genul gramatical? Poate forma nouă să aibă plural? Când dispare cu adevărat funcția onomastică?
Între elementele de originalitate ale tezei, autoarea menționează tocmai stabilirea gradului de lexicalizare, în funcție de păstrarea sau pierderea funcției onomastice. Forma complet lexicalizată părăsește clasa numelor proprii și devine unitate stabilă a vocabularului, procesul fiind însoțit de transformări semantice și gramaticale.
Lexicul și onomastica: două teritorii între care cuvintele circulă
Prima parte importantă a cercetării construiește cadrul teoretic al relației dintre lexic și onomastică.
Această relație funcționează în ambele direcții.
Un cuvânt comun poate deveni nume propriu prin onomasticizare. La rândul său, un nume propriu poate reintra în lexicul comun prin lexicalizare.
Autoarea analizase deja acest raport într-un studiu intitulat Relația dintre lexicologie și onomastică, unde vorbește despre interdependența celor două domenii. Materialul lexical migrează spre onomastică, iar numele proprii pot genera, în sens invers, cuvinte simple, derivate sau compuse, contribuind la îmbogățirea vocabularului.
Cuprinsul public al cercetării doctorale arată că această relație este urmată de analiza comparativă a lexicalizării și onomasticizării și apoi de două concepte esențiale pentru întregul volum: antonomaza și eponimia.
Antonomază, eponimie și lexicalizare
Una dintre cele mai interesante contribuții teoretice este încercarea de a delimita fenomene care sunt adesea confundate.
Antonomaza poate funcționa ca procedeu stilistic. Numele unei persoane cunoscute poate fi utilizat pentru a caracteriza, prin analogie, o altă persoană. Dar aceasta nu înseamnă automat că limba a dobândit deja un cuvânt nou.
Pentru aceasta este nevoie de stabilizare și convenționalizare.
Există, așadar, o diferență importantă între folosirea ocazională și figurată a unui nume și apariția unei forme recunoscute de comunitatea lingvistică drept unitate lexicală.
Coman Grou a consacrat separat acestei probleme studiul Eponimia și antonomaza – asemănări și deosebiri. Autoarea cercetează aici tocmai diferența dintre funcționarea celor două fenomene în plan stilistic și în plan lexical, utilizând un corpus de forme deonomastice.
Din această perspectivă, una dintre ideile importante ale volumului poate fi formulată astfel:
nu orice folosire metaforică a unui nume propriu înseamnă că s-a format deja un cuvânt nou.
Lexicalizarea presupune un proces și, implicit, grade diferite de stabilizare.
Unde s-au format deonomasticele românești?
Al doilea capitol principal trece spre etimologie.
Lucrarea inventariază unitățile lexicale provenite de la nume proprii și separă două categorii fundamentale: împrumuturile lexicale deonomastice și creațiile lexicale deonomastice românești. Această distincție apare explicit atât în prezentarea editurii, cât și în structura tezei.
Diferența este esențială.
Faptul că un cuvânt românesc provine în ultimă instanță dintr-un nume propriu nu înseamnă neapărat că procesul de lexicalizare s-a produs în limba română.
În numeroase cazuri, numele propriu a devenit mai întâi apelativ într-o altă limbă, iar româna a împrumutat ulterior forma deja lexicalizată.
Putem avea, așadar:
nume propriu → deonomastic într-o limbă străină → împrumut în română
sau:
nume propriu românesc → creație lexicală românească.
Nu întâmplător, cuprinsul cercetării deschide analiza împrumuturilor cu o secțiune separată pentru deonomasticele provenite din franceză.
Această perspectivă transformă studiul deonomasticelor într-o contribuție nu numai la onomastică, ci și la istoria vocabularului și studiul contactelor dintre limbi.
Când Adam, Lazăr sau Calvarul intră în vocabular
Câteva exemple foarte sugestive pentru această metodă apar într-un alt studiu al autoarei consacrat deonomasticelor religioase din limba română.
Sunt analizate, între altele, adamic, ajuns în română prin francezul adamique și având la origine numele biblic Adam; benedictin, legat istoric de numele Sfântului Benedict de Nursia; și lazaret, a cărui istorie lexicală este asociată cu numele biblic Lazăr. Autoarea examinează și forme provenite din toponime sacre, inclusiv deonomastice legate de Calvar/Golgota.
Exemplele arată cât de profundă poate deveni lexicalizarea.
Vorbitorul contemporan poate utiliza un asemenea cuvânt fără să mai perceapă în el un nume propriu.
Din punct de vedere psiholingvistic, numele a devenit aproape invizibil.
Tocmai această pierdere a legăturii imediate cu referentul originar reprezintă unul dintre semnele lexicalizării avansate.
Ce se întâmplă cu sensul unui nume?
Al treilea capitol principal este consacrat semanticii.
Structura tezei arată că autoarea discută mai întâi particularitățile semantice ale numelui comun și ale numelui propriu, inclusiv problema clasică a prezenței sau absenței sensului lexical la numele proprii, apoi analizează transformările semantice produse prin transferul numelui în clasa lexicală.
Aici se află una dintre marile probleme teoretice ale onomasticii.
Numele propriu individualizează: Maria, București, Dunărea.
Numele comun clasifică și generalizează.
Prin urmare, lexicalizarea presupune trecerea:
de la individualizare la categorizare.
O persoană, un loc sau un alt referent unic ajunge să ofere baza semantică pentru o categorie întreagă.
Un merit important al cercetării este că autoarea nu se limitează la exemple izolate. Deonomasticele sunt repartizate în câmpuri lexico-semantice, ceea ce permite observarea domeniilor în care transferul dintre onomastică și lexic este deosebit de productiv. Autoarea consideră identificarea și inventarierea acestor câmpuri drept unul dintre elementele de noutate ale cercetării.
Studiul său din 2023, Aspecte semantice legate de lexicalizarea numelor proprii, anticipa deja această metodă: formele sunt clasificate după câmpuri semantice, sfera de utilizare și numărul de sensuri și sunt analizate ca unități simple, derivate cu prefixe sau sufixe și, mai rar, compuse.
Astfel, cercetarea nu mai este o simplă colecție de „cuvinte provenite din nume”, ci descrierea sistematică a unui segment al vocabularului limbii române.
De la antroponim și toponim la apelativ
O altă distincție importantă privește tipul numelui-sursă.
Cuprinsul capitolului semantic separă explicit seria antroponimică de seria toponimică a numelor proprii lexicalizate.
Separarea este justificată deoarece numele de persoane și numele de locuri tind să intre în vocabular prin mecanisme asociative diferite.
Un antroponim se poate lexicaliza deoarece purtătorul devine emblematic pentru o invenție, doctrină, comportament sau tip uman.
Un toponim poate deveni apelativ prin asocierea cu un produs, material, fenomen, practică sau eveniment legat de locul respectiv.
După finalizarea procesului, însă, vorbitorul poate să nu mai știe dacă la originea cuvântului se află o persoană, o localitate, o regiune sau chiar un loc biblic.
Cercetarea reconstituie tocmai această biografie onomastică ascunsă a cuvântului.
Gramatica arată cât de departe a ajuns lexicalizarea
Ultima parte a volumului introduce o dimensiune deseori neglijată în prezentările populare ale eponimelor: gramatica.
Atunci când un nume propriu devine apelativ, el trebuie să înceapă să se comporte asemenea unui cuvânt românesc obișnuit.
Aceasta poate presupune modificări fonetice și grafice, dar și integrarea în sistemul de gen, număr și determinare.
Cuprinsul cercetării doctorale merge până la diferențierea creațiilor deonomastice care păstrează genul numelui propriu originar și a celor care dobândesc un alt gen gramatical, precum și la analiza pluralului și a determinării numelor comune deonomastice.
Această parte este deosebit de valoroasă deoarece permite măsurarea integrării lexicale.
Dispariția majusculei, posibilitatea pluralizării, asocierea cu articolul și participarea normală la flexiunea substantivală arată că forma nu mai funcționează doar ca nume.
Gramatica ne poate spune, prin urmare, cât de mult s-a îndepărtat un deonomastic de statutul său onomastic originar.
Lexicalizarea ca proces gradual
Una dintre concluziile cele mai fertile ale cercetării este aceea că numele propriu nu devine întotdeauna apelativ într-un singur moment.
Pot exista etape.
Mai întâi apare o comparație expresivă. Aceasta poate fi repetată. Asocierea devine recognoscibilă pentru comunitate. Forma începe să circule cu sens generalizat. Poate pierde majuscula, poate primi plural sau derivate și, în cele din urmă, poate ajunge în dicționare drept cuvânt independent.
Putem imagina astfel traseul:
nume propriu → antonomază contextuală → utilizare figurată repetată → deonomastic stabilizat → cuvânt comun complet lexicalizat.
De aceea, preocuparea autoarei pentru gradul lexicalizării mi se pare una dintre cele mai interesante dimensiuni ale cărții. Ea apropie analiza stilistică de lexicologie, lexicografie și morfologie și ne permite să vedem lexicalizarea nu ca un act instantaneu, ci ca o schimbare lingvistică în desfășurare.
Un indice amplu al numelor devenite cuvinte
Cercetarea se încheie și cu un instrument practic important: un amplu indice al numelor proprii devenite nume comune. În versiunea doctorală, acesta începe la pagina 207.
Pentru onomasticieni, lexicologi și lexicografi, un asemenea indice poate reprezenta una dintre părțile cele mai utile ale lucrării.
În lingvistica românească au existat desigur studii anterioare despre apelative provenite din nume proprii și dicționare de eponime. Noutatea proiectului Dianei-Maria Coman Grou constă în încercarea de a integra fenomenul într-un cadru unitar, urmărindu-l concomitent din perspective etimologice, semantice și gramaticale. Exact aceasta este și imaginea de ansamblu pe care editura declară că volumul dorește să o ofere.
O cercetare dezvoltată în mai multe etape
Cartea din 2026 reprezintă și punctul de convergență al mai multor studii realizate de autoare în ultimii ani.
Încă din 2021, Diana-Maria Coman Grou prezenta o comunicare despre relația dintre lexicologie și onomastică, în calitate de doctorandă a Universității „Ovidius”. Au urmat cercetări asupra semanticii formelor lexicalizate, asupra diferențelor dintre eponimie și antonomază și asupra unor categorii specializate precum deonomasticele religioase.
Volumul poate fi citit astfel ca sinteza unui program coerent de cercetare, nu ca o apariție izolată.
Referință bibliografică: Diana-Maria Coman Grou, Lexicalizarea numelor proprii în limba română. București: Pro Universitaria, 2026. Editura indică data apariției 6 iulie 2026 și 217 pagini; Libris indică 218 pagini.
Volumul la UJMAG
Prezentarea oficială Pro Universitaria
Rezumatul românesc al tezei – Universitatea Ovidius
.png)
